2 Samuel 16
1 David și tot poporul lui Trecură creasta muntelui, Când iată că s-a pomenit Cu Țiba, omul ce-a slujit La al lui Saul fiu, cel care, Mefiboșet, drept nume, are. Cu sine, doi măgari luase, Pe care hrană încărcase. Pâini a adus – vreo două sute – Iar turte cu stafide-umplute O sută-au fost. A mai adus Roade de vară și-a mai pus Și un burduf, cu vin, umplut.
2 David, atunci când l-a văzut, L-a întrebat: „Ce e cu tine? Ce vânt te-aduce, pe la mine?” Țiba răspunse: „Iată, eu Adus-am, pentru domnul meu, Acești măgari. Buni au să fie Să-i folosești la călărie. Pentru cei tineri, am adus Pâine și roade. Am mai pus Și un burduf de vin, s-aveți Vin, în pustie, ca să beți.”
3 „Unde e fiul cel pe care, Știu că stăpânul tău îl are?” – David, în urmă, a-ntrebat. „E la Ierusalim aflat” – Țiba a zis – „pentru că el A glăsuit, în acest fel: „Iată că vremea a sosit, În care, cred că în sfârșit, Israeliții au să-mi dea Împărăția ce-o avea Al meu părinte, în trecut, După cum bine e știut.”
4 David a zis, când a sfârșit: „Tot ceea ce a dobândit Mefiboșet, găsesc cu cale – De-acum – să fie ale tale.” Țiba răspunse-ndată: „Eu Mă-nchin la împăratul meu Și-atât îți cer, măria-ta: Dă-mi trecere-naintea ta!”
5 Plecând de la Ierusalim, David s-a dus la Bahurim. Un om, acolo, a-ntâlnit, Care, Șimei, era numit. De neam, din Saul, pogora, Iar tatăl său, Ghera, era. Omul acel l-a blestemat, Pe David, și a aruncat
6 Cu pietre-apoi, asupra lui, Precum și-a oamenilor lui Care, la drum, îl însoțeau. Oștenii care îl păzeau, Pe David, nemișcați, au stat, În juru-i și l-au apărat.
7 Șimei striga, în urma lui: „Du-te om rău, al sângelui!
8 Domnul, acuma, va lăsa Asupra ta, pedeapsa Sa, Pentru tot sângele vărsat, De la acei cari s-au aflat În a lui Saul casă. Iată Că te-a chemat la judecată, Căci tu – lui Saul – i-ai luat Scaunul său de împărat, Dar Dumnezeu ia de la tine, Împărăția – vezi prea bine – Și o va da fiului tău – Lui Absalom – căci tu ești rău, Fiind un om al sângelui! Împărăția e a lui, Iar tu ești un nenorocit, Pribeag mereu și prigonit!”
9 Fiul Țeruiei – Abișai – A zis: „Mă lasă să îi tai Capul, îndată! Cum cutează, Cu limba lui, de-nveninează Pe domnul meu, pe împărat? De-un câine mort, te lași mușcat?”
10 Dar, David s-a împotrivit Și-n acest fel a glăsuit: „Fii ai Țeruei, ce-aveți iar, Cu mine? Ce pot zice dar? Aud și eu că omu-acel Mă blestemă. Poate că el, De către Domnul a fost pus, Să facă astfel, și i-a spus: „Iată că David e pe drum: Du-te și blestemă-l acum!” Dacă așa s-a întâmplat, De cine credeți că-ntrebat, Poate a fi omul acel, „De ce te porți în acest fel?”?”
11 Apoi, le zise și celor Care erau în jurul lor: „Cel cari, din mine, s-a-ntrupat Caută-acuma-nverșunat, Viața, să-mi ia. Dușman sunt eu, Pentru acest fecior al meu. Cu-atât mai mult sunt dușmănit, De omu-acesta, Beniamit. Lăsați-l dar, cu toți, în pace, Pentru că poate că el face Doar ceea ce i-a poruncit Domnul să facă, negreșit.
12 Poate că la necazul meu, O să privească Dumnezeu, Și se va îndura de mine, Încât are să-mi facă bine, Chiar dacă blestemat mereu, De acest om, astăzi, sunt eu.”
13 Cu toți, în pace, l-au lăsat Și mai departe au plecat, Urcând pe coasta muntelui. În dreptul împăratului, Mergea Șimei, tot blestemând, Spre el, cu pietre, aruncând Și ridicând, în jurul lui, Praful din firul drumului.
14 David și-ai săi, într-un sfârșit, La Aiefim au poposit. Acolo, ei găsit-au tihnă Și s-au oprit, pentru odihnă.
15 După ce David a plecat În grabă, Absalom – urmat De cei ce-au fost de partea lui – În a Ierusalimului Cetate, a intrat. Cu el Fusese și Ahitofel.
16 La Absalom, iute-a venit Hușai – cel care e Archit – Și plin de râvnă a strigat: „Trăiască noul împărat!” Hușai e prietenul pe care, David, apropiat, îl are.
17 Când Absalom l-a auzit, În acest fel a glăsuit: „Poate fi oare-adevărat? Pe-al tău prieten, l-ai uitat? Mult ai ținut la el – văd bine – Încât acuma, vii la mine! De ce nu ai plecat, cu el?”
18 Hușai răspunse-n acest fel: „Iată că eu am înțeles Că tu, de Domnul, ești ales, Precum și de acest popor. Voiesc să mă alătur lor. De-aceea am venit la tine. Primește-mă dar, și pe mine!
19 De altfel, cui să îi slujesc Și unde să m-adăpostesc? Să nu vin oare-acuma eu, La fiul prietenului meu? Te voi sluji, de-acuma – iată – Cum l-am slujit, pe al tău tată.”
20 În urmă, Absalom, la el, Ceru să vină-Ahitofel, Iar când acesta a venit, În felu-acesta i-a vorbit: „Să mergeți dar, ca să vorbiți, Căci vreau ca să mă sfătuiți Ce trebuie să fac apoi.”
21 Când se întoarse înapoi, Ahitofel l-a sfătuit: „Eu cred că este potrivit, Să intri-acum, în casa-n care Se află-acele țiitoare, Pe cari, de pază le-a lăsat David, atunci când a plecat. Du-te la ele și să știi Că vei ajunge ca să fii Urât, de tatăl tău. Astfel, Va ști întregul Israel Că ești urât de al tău tată, Și se vor întări, de-ndată, Brațele celor ce-ți slujesc. Așa să faci, te sfătuiesc!”
22 Un cort, slujbași-au ridicat, Pe care ei l-au așezat, Pe-acoperiș. În el avea, Chiar Absalom, apoi, să stea, Dar mai întâi – cum i s-a spus – La țiitoare, el s-a dus. Tot Israelul a văzut Lucrul pe care l-a făcut.
23 Sfatul, pe care i l-a dat Ahitofel, s-a arătat A fi puternic – negreșit – De parcă ar fi fost primit Chiar de la Domnul Dumnezeu. La fel s-a întâmplat, mereu, Cu sfaturile ce-au fost date, De-Ahitofel, lui David. Toate Erau privite, ne-ncetat, De parcă Dumnezeu le-a dat.